OBSERVAŢII CU CARACTER GENERAL
cu privire la
PROIECTUL LEGII-CADRU PRIVIND SALARIZAREA UNITARĂ A PERSONALULUI PLĂTIT DIN FONDURILE PUBLICE
Pare a fi o constantă a guvernării compromiterea climatului de securitate socială şi juridică datorat de stat cetăţenilor săi, precum pare direct proporţional raportul dintre impunerea măsurilor guvernamentale contestate ori contestabile, de orice natură ar fi ele, şi gradul de nemulţumire tot mai crescut pe care le generează, devenit un fundal general comun.
Tot astfel, pare a se singulariza ca raţiune justificativă de guvernare combaterea crizei economice, un adevărat panaceu care absoarbe şi distruge drepturi deja dobândite, situaţii juridice produse ori pe cale a se produce şi, nu în ultimul rând, patrimonii. Mai grav este faptul că, în ciuda declaraţiei publice profund moralizatoare care face din cetăţean şi bunăstarea lui scopul de esenţă al oricărui act de conducere ori acţiune, omul – fiinţa umană – este expus depersonalizării pentru a gravita imprecis între înstrăinare şi reificare.
Dacă înstrăinarea, sub acest aspect, înseamnă expunerea cetăţeanului imposibilităţii de a-şi realiza ori consolida un drept concret, cu consecinţa înrădăcinării în persoana sa a sentimentului de frustrare şi zădărnicie, reificarea semnifică înstrăinarea cetăţeanului de echivalentul rezultatului muncii lui, element de structură al oricărui raport de muncă, indiferent de denumirea lui particulară, care pare, de asemenea, a nu mai avea vreo importanţă.
Spre exemplu, Proiectul Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice şi Proiectul Legii de implementare în anul 2011 a Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Cu toate că, în anul 2009, s-a adoptat într-un climat convulsiv social un proiect de lege-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice având ca scop principal declarat stabilirea unui sistem unic de salarizare ce urma a fi implementat până în anul 2015, conform prevederilor prezentei legi, proiectul în discuţie, care are aceeaşi finalitate declarată, restructurează complet sistemul de salarizare.
Nimeni nu va mai avea vreun drept salarial câştigat, în temeiul legii prezente, şi nici măsura de reducere a salariilor cu 25% nu mai este aşa cum a fost declarată în puterea legii, temporară, ci are un caracter definitiv, din moment ce salariile vor fi stabilite pornind de la cele diminuate deja cu 25%, reconfirmat pe viitor, în baza unei noi formule de calcul, pe criterii şi categorii juridice noi, care, nedefinite fiind, expun persoana imposibilităţii de a-şi verifica modalitatea de stabilire a echivalentului muncii sale.
Astfel, deşi, de „salarizare unitară” fiind, legea nu se aplică categoriilor de personal bugetar vizate în articolul 2. Tot astfel, se înlătură totodată o serie de drepturi ale magistraţilor, în condiţiile în care au fost păstrate pentru alte categorii, spre a demonstra în ambele situaţii caracterul unitar al legii.
Drepturi, sporuri, adaosuri ori majorări ale indemnizaţiilor cu caracter general sau special ori alte drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite deja prin hotărâri judecătoreşti, au fost excluse, finalitate la care s-a ajuns prin încălcarea legii prezente şi a hotărârilor judecătoreşti, dreptul de proprietate al magistratului asupra lor fiind expropriat.
Mai mult, pentru a-i arăta sistemului judiciar lipsa de valoare a legii pe care o tot invocă drept singură argumentaţie, după excluderile anterioare, sistemul judiciar este salarizat potrivit unor criterii comune cu restul personalului bugetar, cum ar fi cel al „influenţei”, de care este acuzat sistemul şi împotriva căruia s-au luat măsuri de înlăturare prin consolidarea statutului magistraţilor, tocmai pentru a lupta împotriva influenţelor de orice natură ar fi ele. În aceste condiţii, legea sugerează cultivarea „influenţei” din moment ce este folosită drept criteriu de salarizare, contrar incompatibilităţii absolute între sistemul judiciar şi această atitudine negativă devenită criteriu de salarizare.
Este greu de imaginat cum se aplică sistemului judiciar criteriul supervizării sau al coordonării, din moment ce activitatea de judecată se află manifest sub imperiul singularităţii de caz şi de aplicare a legii de către magistrat, sustras coordonării ori supervizării, criterii excluse absolut de independenţa constituţională a puterii judecătoreşti.
Tot astfel, cum poate fi salarizat un magistrat prin aplicarea criteriului comunicării, din moment ce hotărârea judecătorească este rezultatul unei deliberări secrete sau după criteriul diversităţii activităţilor sau creativităţii fără a ridiculiza actul de justiţie şi statutul magistratului.
Nu se poate şti cum am fost încadraţi în clasele de salarizare din moment ce noţiunii în sine nu i s-a determinat conţinutul.
La o observare atentă a legii, nici cariera magistratului nu mai este în puterea eforturilor sale de complinire profesională ori de acces la ea, de vreme ce promovarea şi avansarea în gradaţii este dependentă de existenţa fondurilor care pot împiedica, în caz de lipsă a lor, organizarea concursurilor şi, prin urmare, blocarea prin efectul legii a dreptului magistraţilor de a îşi complini cariera profesională, unidirecţională, fără alte posibilităţi de translare în alte activităţi, situaţie aplicabilă altor sisteme.
Dar poate dispoziţia cea mai strivitoare a legii constă în nedeterminarea coeficientului de ierarhizare care, de fapt, semnifică expunerea magistratului în pofida activităţii depuse, denumite generic „muncă”, de a fi plătit aleatoriu ori de a nu fi plătit atâta vreme cât coeficientul se stabileşte în funcţie de realizarea sau nu a obiectivelor din strategia fiscal-bugetară în limitele ei, ele însele fiind imprevizibile, şi tot astfel purtând marca celor chemaţi a le realiza.
În rest, sintagme cum ar fi „cea mai mare responsabilitate” şi „cea mai mică responsabilitate”, de asemenea nedefinite, impun câteva observaţii cu caracter general.
Nu există putere judecătorească consacrată constituţional şi consolidată ca statut al magistratului prin dispoziţii naţionale şi internaţionale, şi nici magistraţi care aplică legea spre a menţine şi a întări statul de drept pentru a se determina criterii specifice de salarizare, generate de specificul activităţii desfăşurate.
Magistratul este un personal bugetar funcţionarizat, salarizat după criterii improprii şi fără legătură cu activitatea de sistem, încadrat aleatoriu în clase de salarizare, al cărui venit pretins a fi nemodificat a fost grav diminuat, care va primi sau nu echivalentul activităţii desfăşurate în funcţie de un coeficient de salarizare a cărui valoare va depinde de realizarea sau nu, de către cei chemaţi, a obiectivelor fiscale.
Munca depusă de magistrat nu se mai particularizează în niciun fel – importanţă socială, responsabilitate etc. – şi nu contează gradul ei de realizare, pentru că salariul nu este corelativ acesteia, ci altor criterii, din care este exclusă.
Mai mult, cu excepţia magistraţilor cu funcţii de conducere a căror salarizare se apropie cumva de cea corespunzătoare celorlalte puteri în stat, magistraţii cu funcţii de execuţie, a căror activitate de judecată este independentă de orice act de conducere, din partea oricui, sunt asimilaţi ca salarizare cu funcţionarul public din administraţie, prezumându-se regula potrivit căreia doar funcţiile de conducere aparţin puterii judecătoreşti, deşi componenta de conducere este străină realizării actului de justiţie.
Există un conflict între puterile statului sau statutul magistratului va fi funcţionarizat, deranjând, de fapt, independenţa exercitată de puterea judecătorească, pentru ca, astfel vulnerabilizată, să devină ceea ce ar fi trebuit să fie, de fapt, de la început. O simplă unealtă istovită de muncă, despovărată de demnitatea sa lăuntrică şi, mai ales, umilită şi depersonalizată pentru a se înscrie cu succes în climatul pernicios general.
Unde este statutul magistratului şi unde sunt pârghiile legale de natură a-l apăra şi, mai ales, cine şi în ce modalitate poate şi trebuie să realizeze acest lucru pentru a repune lucrurile în matca lor firească, constituţională, subliniind astfel un element de structură al statului de drept de a cărui existenţă depinde realizarea componentei binare a aceluiaşi stat de drept ce constă în dreptul de acces al cetăţeanului la un tribunal independent, înţelegând prin independenţă judecata cauzei de către judecător nesupus unei presiuni ori amestec, de orice natură ar fi ele, cum este şi proiectul acestei legi care subminează identitatea sistemului judiciar în toate componentele ei.
Despre cele 26 de minute, timpul de redactare a unei hotărâri judecătoreşti (indiferent de complexitatea dosarului şi gradul de jurisdicţie la care se află magistratul), rezultat din calculul raportului dintre numărul de judecători raportat la numărul de dosare şi la timpul complet şi legal de muncă, nicio vorbuliţă pentru că reprezintă doar o „muncă” funcţionărească, căreia i se opune legea şi dreptul cetăţeanului pentru a fi criticată, cetăţeanul însuşi nemaiştiind vreodată dacă dreptul său i-a fost dat prin lege şi nu l-a câştigat în instanţă, ori dacă nu l-a avut niciodată, înşelat în speranţa sa legitimă pentru că astfel să se transforme în cel mai vehement critic al celui care l-a judecat şi al sistemului a cărui reputaţie este colectivă, cu folosirea, de data aceasta, a unor vorbe ştiinţifice, cum ar fi magistrat, putere judecătorească, stat de drept, drept predictibil, drept câştigat şi toată gama de noţiuni juridice devenite forme fără fond, metamorfoză care tinde să acopere prin injoncţiunea puterii executive esenţa puterii judecătoreşti, care constă, simplu, în a judeca cu tot ce ar trebui să implice greutatea acestui cuvânt, devenit el însuşi, din nou, fără vreo semnificaţie anume.
Prof.univ.dr. Mona Maria PIVNICERU
Judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Preşedinte al Asociaţiei Magistraţilor din România
